Elena Agachi  Despre poame/poemele lui Cristian Badiliţă

Poetul îşi refuză şi refuză poezia pe care Ion Barbu o numea “leneşă” şi pe care Bădiliţă o numeşte, într-un tir metaforic nestăvilit: “rece”, “fără gust”, sticlă sau faianţă”, “scalpă”, “ştrangulată”, “vag delir”, “aghiazmă acră”. Poezia al cărei sens este ea însăşi îi repudiază, de aceea poezia va scormoni printre sensuri, şi le va marca, inclusiv GRAFIC, cromatic.

Cele 12 “poame/poeme” sunt roadele unui an calendaristic, exprimate în forma fixă a acrostihului. Nemulţumit parcă doar de lectura pe verticală a titlului poemei, poetul introduce jocul de culori şi nuanţează, în cadrul acestuia, jocul de caractere. Aşadar, o poemă cum e “Decembre” este alcătuită nu numai din 8 versuri ci, fiecărei litere îi corespunde o culoare, fiecarei litere în italice îi corespunde un vers în italice şi tot aşa. Totul se complică cu ingambamente colorate şi anagrame (poema “Oniembrie”!!).

Efectul? Efectul este cel al căutătorului care are răbdare, voinţă şi timp să intre în jocul poetului. Aş spune că fiecărei poezii îi corespunde o stare cromatică ce poate fi una evidentă, poema verde în formă de clepsidră pe fond negru din “Septembrie” sau yin /yiang-ul roşu /negru ori verde/negru din “Octombrie” şi “Decembrarie”. Sau e pur şi simplu o geometrie ironică, aşa ca în “Oniembrie”. 

Dar, dincolo de inventivitate, dincolo de joc, dincolo de râsul poznaş pe care îl redescopăr la Bădiliţă (Penelopă cu ochelari, amuzându-se, pare-se, de mine, cititorul încurcat în iţele colorate ale pânzei poemei), dincolo, aşadar, de tehnică, de coaja, de rostogolirile cuvintelor colorate, stă pitită osatura gravă a sensurilor şi aici poetul nu mai poate fi “ajutat” de roşul carmin sau de gabenul înverzit al tehnicii cromatice.

Aici “inima se rostogoleşte în gol ca un bulgăre de ceară”, aici “pâinea noastră de mâine o vom înghiţi cu lacrimile de azi”, aici “Isus merge pe nori cu capul în jos”, aici regula este: “mănâncă dumicatul de cer/şi spune da/Blestemului de care nu poţi fugi.”

Cristian Bădiliţă are, în loc de condei, o aripă de înger, elegant tivită şi straniu împodobită cu un amestec de smerenie asumată şi de împietrire caldă: “Faceţi linişte îngerul trece/Elegant prin venele acestui poem/Barbar!/Rămâne după el o senzaţie rece/Un cub de gheaţă explodat în pahar” (”Februarie”).

Mi-am propus să nu citesc poemele în ordinea lor firească, ci aleatoriu. Sunt surprinzătoare, în neomodernismul lor. Iată, de pildă, “Iunie”: “nebun strigi după mine eu după tine striguu/ Ireversibil curge prin oase frânte frigu`/E frig de zăpuşală e cald de cucurigu!”; logica e a Poeziei, adică, precum spuneau cei vechi, ilogică în chip absolut. Dar nu oarece logică e de căutat, ci STAREA, ci esenţa, ci ekstaza. Ori dânsele chiar se află din plin în poezia lui Bădiliţă, poezie care se nutreşte din IUBIRE, poezie a cărei importantă nelinişte e Iubirea, poezie care calcă prin Iubire ca Divinul pe ape, fără să-i rănească firea: “El o detesta pe ea şi-/I spunea numai vorbe greeeele, de uitare. E/L o iubea totuşi foarte mult, atât de muuult încât se uita pe sine, /Uitucul, în ochii ei albaştriverziportocali/I şi mort era, înecat, şi urcat la cer pentru o înviere urgentă” (”Iulie”).

Un ermetism nedeşănţat, ca un menuet, aflăm în “Oniembrie”, text poetic născut “din sfera tandră a unei clipe”, în fapt, o artă poetică, atent construită grafic din triunghiuri “isoscele” alb-roşu, îmbinate cu galben. În stil ironic, culorile sunt dispuse în grila tricolorului românesc, poetul nu numai definindu-se (”Mă întreb cine sunt şi ce caut pe aici”) ci şi asumându-şi (temă comună la Bădiliţă!) apartenenţa şi totodată distanţarea de Matcă: “Bună dimineaţa popor de neant/Rostogolit ca piatra în urzici/Intrat în istorie de-a buşilea, pe kant”…

Calendarul poetului începe/se termină cu un “Decembre” şi o (dacă mi se permite) “Decembrărie”; dacă “Decembre” e o dare de seamă despre sine (”E gata şi cartea, şi anul!”), “Decembrărie” e chiar un psalm în care vocea celui ce se roagă învocă SĂNĂTATEA pe care o dă puterea de a râde din toată inima: “Doamne, trezeşte-te în miez de noapte şi uită-te aici, la/Est de Gomora, unde nimeni n-a râs de o mie de ani./Cum să crezi în existenţa lui Dumn/Ezeu de vreme ce n-ai râs niciodată din toată inima…”

Până la urmă, asumându-ne , împreună cu eul liric această rugă, nu putem spune decât că vom fi marcaţi şi mutilaţi mult timp de neputinţa râsului sănătos şi de neputinţa de a ne bucura de toate minunile Clipei: “Iarta-ne, Doamne, pentru feţele noastre îngălbenite de tristeţe…”