Mihai Eminescu • Selectii din operã • Poezie

SONET (Trecut-au ani...) Trecut-au ani ca nouri lungi pe sesuri Si niciodata n-or sa vie iara, Caci nu ma-ncânta azi cum ma miscara Povesti si doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninara, Abia-ntelese, pline de-ntelesuri – Cu-a tale umbre azi în van ma-mpresuri, O, ceas al tainei, asfintit de sara. Sa smulg un sunet din trecutul vietii, Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuri Cu mâna mea în van pe lira lunec; Pierdut e totu-n zarea tineretii Si muta-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creste-n urma mea... ma-ntunec! MELANCOLIE Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta, Prin care trece alba regina mortii moarta. O, dormi, o, dormi în pace printre faclii o mie Si în mormânt albastru si-n pânze argintie, În mausoleu-ti mândru, al cerurilor arc, Tu adorat si dulce al noptilor monarc! Bogata în întinderi sta lumea-n promoroaca, Ce sate si câmpie c-un luciu val îmbraca; Vazduhul scânteiaza si ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. Si tintirimul singur cu strâmbe cruci vegheaza, O cucuvaie sura pe una se aseaza, Clopotnita trosneste, în stâlpi izbeste toaca, Si straveziul demon prin aer când sa treaca Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica-n ruina Sta cuvioasa, trista, pustie si batrâna, Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vântul – Se pare ca vrajeste si ca-i auzi cuvântul – Nauntrul ei pe stâlpi-i, pareti, iconostas, Abia conture triste si umbre au ramas; Drept preot toarce-un greier un gând fin si obscur, Drept dascal toaca cariul sub învechitul mur. ................................................ Credinta zugraveste icoanele-n biserici – Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici, Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste si umbre-au mai ramas. În van mai caut lumea-mi în obositul creier, Caci ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier; Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi tiu, Ea bate ca si cariul încet într-un sicriu. Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura Încet repovestita de o straina gura, Ca si când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi tin la el urechea – si râd de câte-ascult Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult. O, RAMÂI... „O, ramâi, ramâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu stiu sa le-ascult; În al umbrei întuneric Te asaman unui print, Ce se uit-adânc în ape Cu ochi negri si cuminti; Si prin vuietul de valuri, Prin miscarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taina Mersul cârdului de cerbi; Eu te vad rapit de farmec Cum îngâni cu glas domol, În a apei stralucire Întinzând piciorul gol Si privind în luna plina La vapaia de pe lacuri, Anii tai se par ca clipe Clipe dulci se par ca veacuri.” Astfel zise lin padurea, Bolti asupra-mi clatinând; Suieram l-a ei chemare S-am iesit în câmp râzând. Astazi chiar de m-as întoarce A-ntelege n-o mai pot... Unde esti, copilarie, Cu padurea ta cu tot? CRAIASA DIN POVESTI Neguri albe, stralucite Naste luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S-adun-flori în sezatoare De painjen tort sa rumpa, Si anina-n haina noptii Boabe mari de piatra scumpa. Lânga lac, pe care norii Au urzit o umbra fina, Rupta de miscari de valuri Ca de bulgari de lumina, Dându-si trestia-ntr-o parte, Sta copila lin plecata, Trandafiri arunca rosii Peste unda farmecata. Ca sa vad-un chip, se uita Cum alearga apa-n cercuri, Caci vrajit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri; Ca sa iasa chipu-n fata, Trandafiri arunca tineri, Caci vrajiti sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. Ea se uita... Paru-i galben, Fata ei lucesc în luna, Iar în ochii ei albastri Toate basmele s-aduna. LACUL Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarca; Tresarind în cercuri albe El cutremura o barca. Si eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Ea din trestii sa rasara Si sa-mi cada lin pe piept; Sa sarim în luntrea mica, Îngânati de glas de ape, Si sa scap din mâna cârma Si lopetile sa-mi scape; Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blândei lune – Vântu-n trestii lin fosneasca, Undoioasa apa sune! Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin si sufar Lânga lacul cel albastru Încarcat cu flori de nufar. PESTE VÂRFURI Peste vârfuri trece luna, Codru-si bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul suna. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, când fermecata Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei dulce corn, Pentru mine vreodata? LASA-TI LUMEA TA UITATA (fragment) Iata lacul. Luna plina, Poleindu-l, îl strabate; El, aprins de-a ei lumina, Simte-a lui singuratate. Tremurând cu unde-n spume, Între trestie le farma Si visând o-ntreaga lume Tot nu poate sa adoarma. De-al tau chip el se patrunde, Ca oglinda îl alege – Ce privesti zâmbind în unde? Esti frumoasa, se-ntelege. Înaltimile albastre Pleaca zarea lor pe dealuri, Aratând privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. E-un miros de tei în crânguri, Dulce-i umbra de rachiti Si suntem atât de singuri Si atât de fericiti! CALIN (File din poveste) Sura-i sara cea de toamna; de pe lacuri apa sura Înfunda miscarea-i creata între stuf la iezatura; Iar padurea lin suspina si prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamat, ce le scutura pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toata, Îsi deschide-a lui adâncuri, fata lunei sa le bata, Trista-i firea, iara vântul sperios vo creanga farma– Singuratece izvoare fac cu valurile larma. [...] De treci codrii de arama, de departe vezi albind S-auzi mândra glasuire a padurii de argint. Acolo, lânga izvoara, iarba pare de omat, Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet; Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja, Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja. Iar prin mândrul întuneric al padurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste piatre licurind; Ele trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic, Când coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic, Ele sar în bulgari fluizi peste prundul din rastoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, Împlu aerul varatic de mireasma si racoare A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare. STELELE-N CER Stelele-n cer Deasupra marilor Ard departarilor Pâna ce pier. Dupa un semn Clatind catargele, Tremura largele Vase de lemn; Niste cetati Plutind pe marile Si miscatoarele Pustietati. Stol de cocori Apuca-ntinsele Si necuprinsele Drumuri de nori. Zboara ce pot Si-a lor întrecere Vecinica trecere – Asta e tot... Floare de crâng, Astfel vietile Si tineretile Trec si se stâng. Orice noroc Si-ntinde-aripile, Gonit de clipele Starii pe loc. Pâna nu mor, Pleaca-te, îngere, La trista-mi plângere Plina de-amor. Nu e pacat Ca sa se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? SARA PE DEAL Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plâng clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine. Luna pe cer trece-asa sfânta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina. Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Stresine vechi casele-n luna ridica, Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna. Si osteniti oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuteste, Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste: Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga, Ore întregi spune-ti-voiu cât îmi esti draga. Ne-om razima capetele-unul de altul Si surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata ? RASAI ASUPRA MEA… Rasai asupra mea, lumina lina, Ca-n visul meu ceresc d-odinioara; O, maica sfânta, pururea fecioara, În noaptea gândurilor mele vina. Speranta mea tu n-o lasa sa moara Desi al meu e un noian de vina; Privirea ta de mila calda, plina, Înduratoare-asupra mea coboara. Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic si n-am tarie. Da-mi tinereta mea, reda-mi credinta Si reapari din cerul tau de stele: Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie! FIIND BAIET PADURI CUTREIERAM Fiind baiet paduri cutreieram Si ma culcam ades lânga izvor, Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam S-aud cum apa suna-ncetisor. Un freamat lin trecea din ram în ram Si un miros venea adormitor. Astfel ades eu nopti întregi am mas, Blând îngânat de-al valurilor glas. Rasare luna, -mi bate drept în fata: Un rai din basme vad printre pleoape, Pe câmpi un val de argintie ceata, Sclipiri pe cer, vapaie peste ape, Un bucium cânta tainic cu dulceata, Sunând din ce în ce tot mai aproape... Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii Parea c-aud venind în cete cerbii. Alaturi teiul vechi mi se deschise: Din el iesi o tânara craiasa, Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise, Cu fruntea ei într-o marama deasa, Cu ochii mari, cu gura-abia închisa; Ca-n somn încet-încet pe frunze pasa, Calcând pe vârful micului picior, Veni alaturi, ma privi cu dor. Si, ah, era atâta de frumoasa, Cum numa-n vis odata-n viata ta Un înger blând cu fata radioasa, Venind din cer se poate arata; Iar paru-i blond si moale ca matasa Grumazul alb si umeri-i vadea. Prin hainele de tort subtire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin. SARMIS Natura doarme dusa, tariile în pace. Din limpedea naltime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Îsi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. Tot mai adânc domneste tacerea înteleapta– Se pare cumca noaptea minunea si-o asteapta. Deodata luna-ncepe din ape sa rasaie Si pân’ la mal dureaza o cale de vapaie. Pe-o repede-nmiire de unde o asterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cât lumina-i dulce pe lume se mareste, Cresc valurile marii si tarmul negru creste Si aburi se ridica din fund de vai spre dealuri. O insula departe s-a fost ivind din valuri, Parea ca s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lunii, stapânitor de mare. SCRISOAREA I (fragment) Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare, Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate. Luna tu, stapân-a marii, pe a lumii bolta luneci Si gândirilor dând viata, suferintele întuneci; Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta, fecioara, Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara! Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate, Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate! Câte tarmuri înflorite, ce palate si cetati, Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati! Si în câte mii de case lin patruns-ai prin feresti, Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti! [...] Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare, Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare! Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, Caci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumânarii... Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta, fecioara, Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara! Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate, Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate, Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii!