seltextepadlacul

• Satul / Pãdurea / Lacul • Selecţii

PESTE VÂRFURI

Peste vârfuri trece luna,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul suna.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecata
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodata?

LASA-TI LUMEA TA UITATA
(fragment)

Iata lacul. Luna plina,
Poleindu-l, îl strabate;
El, aprins de-a ei lumina,
Simte-a lui singuratate.

Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farma
Si visând o-ntreaga lume
Tot nu poate sa adoarma.

De-al tau chip el se patrunde,
Ca oglinda îl alege –
Ce privesti zâmbind în unde?
Esti frumoasa, se-ntelege.

Înaltimile albastre
Pleaca zarea lor pe dealuri,
Aratând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de rachiti
Si suntem atât de singuri
Si atât de fericiti!

SONET
(Trecut-au ani...)

Trecut-au ani ca nouri lungi pe sesuri
Si niciodata n-or sa vie iara,
Caci nu ma-ncânta azi cum ma miscara
Povesti si doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninara,
Abia-ntelese, pline de-ntelesuri – 
Cu-a tale umbre azi în van ma-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfintit de sara.

Sa smulg un sunet din trecutul vietii,
Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuri
Cu mâna mea în van pe lira lunec;

Pierdut e totu-n zarea tineretii
Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creste-n urma mea... ma-ntunec!

O, RAMÂI...

„O, ramâi, ramâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taina
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei stralucire
Întinzând piciorul gol

Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe
Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinând;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în câmp râzând.

Astazi chiar de m-as întoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?

CRAIASA DIN POVESTI

Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;

S-adun-flori în sezatoare
De painjen tort sa rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.

Lânga lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,

Dându-si trestia-ntr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda farmecata.

Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc în luna,
Iar în ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.

LACUL

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.

Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim în luntrea mica,
Îngânati de glas de ape,
Si sa scap din mâna cârma
Si lopetile sa-mi scape;

Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin fosneasca,
Undoioasa apa sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.

CALIN
(File din poveste)

Sura-i sara cea de toamna; de pe lacuri apa sura
Înfunda miscarea-i creata între stuf la iezatura;
Iar padurea lin suspina si prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamat, ce le scutura pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toata,
Îsi deschide-a lui adâncuri, fata lunei sa le bata,
Trista-i firea, iara vântul sperios vo creanga farma–
Singuratece izvoare fac cu valurile larma.
[...]
De treci codrii de arama, de departe vezi albind
S-auzi mândra glasuire a padurii de argint.
Acolo, lânga izvoara, iarba pare de omat,
Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet;
Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja,
Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja.
Iar prin mândrul întuneric al padurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste piatre licurind;
Ele trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic,
Când coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic,
Ele sar în bulgari fluizi peste prundul din rastoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul varatic de mireasma si racoare
A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare.

STELELE-N CER

Stelele-n cer
Deasupra marilor
Ard departarilor
Pâna ce pier.

Dupa un semn
Clatind catargele,
Tremura largele
Vase de lemn;

Niste cetati
Plutind pe marile
Si miscatoarele
Pustietati.

Stol de cocori
Apuca-ntinsele
Si necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboara ce pot
Si-a lor întrecere
Vecinica trecere – 
Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel vietile
Si tineretile
Trec si se stâng.

Orice noroc
Si-ntinde-aripile,
Gonit de clipele
Starii pe loc.

Pâna nu mor,
Pleaca-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plina de-amor.

Nu e pacat
Ca sa se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

SARA PE DEAL

Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfânta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.

Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi casele-n luna ridica,
Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuteste,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste:
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga,
Ore întregi spune-ti-voiu cât îmi esti draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata ?

FIIND BAIET PADURI CUTREIERAM

Fiind baiet paduri cutreieram
Si ma culcam ades lânga izvor,
Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa suna-ncetisor.
Un freamat lin trecea din ram în ram
Si un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopti întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Rasare luna, -mi bate drept în fata:
Un rai din basme vad printre pleoape,
Pe câmpi un val de argintie ceata,
Sclipiri pe cer, vapaie peste ape,
Un bucium cânta tainic cu dulceata,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii
Parea c-aud venind în cete cerbii.

Alaturi teiul vechi mi se deschise:
Din el iesi o tânara craiasa,
Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise,
Cu fruntea ei într-o marama deasa,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisa;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasa,
Calcând pe vârful micului picior,
Veni alaturi, ma privi cu dor.

Si, ah, era atâta de frumoasa,
Cum numa-n vis odata-n viata ta
Un înger blând cu fata radioasa,
Venind din cer se poate arata;
Iar paru-i blond si moale ca matasa
Grumazul alb si umeri-i vadea.
Prin hainele de tort subtire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.

SARMIS

Natura doarme dusa, tariile în pace.
Din limpedea naltime pe-alocuri se disface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Îsi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.
Tot mai adânc domneste tacerea înteleapta–
Se pare cumca noaptea minunea si-o asteapta.

Deodata luna-ncepe din ape sa rasaie
Si pân’ la mal dureaza o cale de vapaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o asterne
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cât lumina-i dulce pe lume se mareste,
Cresc valurile marii si tarmul negru creste
Si aburi se ridica din fund de vai spre dealuri.
O insula departe s-a fost ivind din valuri,
Parea ca s-apropie mai mare, tot mai mare,
Sub blândul disc al lunii, stapânitor de mare.

SCRISOAREA I 
(fragment)

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate.

Luna tu, stapân-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gândirilor dând viata, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta, fecioara,
Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Câte tarmuri înflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si în câte mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
[...]
Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!
Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Caci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii
Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumânarii...
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta, fecioara,
Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate,
Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii!